Preistoria

PREISTORIA(EPOCA  STRAVECHE)

 

1.800.000- 514î. Hr.

 

 Trasaturi generale :

Este cea mai îndelungata epoca din istoria omenirii si începe o data cu aparitia omului si se încheie cu stratificarea societatii si formarea statelor. Oamenii traiau în grupuri si îsi procurau hrana în comun si o împarteau în mod egal. Relatiile între oameni se întemeiau pe familie, colaborare, întrajutorare.

Formele de organizare sunt:

  • Ceata
  • Ginta – matriliniara(materna) sau matriarhatul
  • Patriliniara- patriarhatul
  • Tribul.

Periodizarea preistoriei

EPOCA PIETREI

  1. Paleoliticul(epoca pietrei cioplite). Periodizarea: 1.8000.- 10.000 î. Hr.

Caracteristici: - apar primele unelete din piatra cioplita la unul din capete sau cu muchie taioasa;

  • Omul evolueaza de la Homob Habilis la Homo Neanderthalensis si Homo Sapiens(omul inteligent)
  • Omul este culegator, vânator, pescar;
  • Descopera focul;
  • Uneletele se încadreazaƒ în „cultura de prund”. Unelte: sulite, cutite, ace, razuitoare, topoare.

Forma de organizare:

-    ceata(hoarda);

  • Matriarhatul.

 

Locuiau în pesteri si scorburi de-a lungul apei.

Arta- era legata de reprezentari  magic- religiaose precum desene de animale sau scene de vânatoare. Exp:  Picturile rupestre de la pestera Coliboaia din Muntii Bihorului si Pestera Cuciulat (Podisul Somesan).

  1. Mezolitic( 10.000- 7.000 î. Hr.)

Caracteristici: - folosirea arcului cu sageti, topoare cu coada legata; domesticirea  câinelui

  1.  Neolitic( 7.000-4.500 î.Hr)
  2. :  - apare tehnica de slefuirea pietrei; metode de  perforare a pietrei

Ocupatie: storsul; tesutul, olaritul prelucrarea lemnului, extragerea sarii, domesticirea si cresterea animalelor; cultura plantelor.

Transformarea omului din culegator în producator de hrana. Trecea de la nomadism la sedentarism, oameni locuiesc de-a lungul râurilor, în bordei sau în case de mici dimensiuni.

Arta neolitica.   Este data de tipurile de unelte si vase( forma si ornamentele).

Exemple de culturi: cultura Cris; Boian(Muntenia); Vinca-Turdas(Transilvania, Banat, Oltenia); Hamangia(Dobrogea)

  1.  Eneolitic( 4.500-2.700 î. Hr.)
  2. :  primele unelte din cupru; ceramica pictata.
  3. : Petresti(Transilvania); Gumelnita(Muntenia); Cucuteni- Ariusd(Moldova- Transilvania.
  4. :  „ Gânditorul” de la Cernavoda si grupul statuar „Hora de la Frumusica”

 

 Perioada de trecere la epoca bronzul( 2.700-1.900 î.Hr.)

Invazia triburilor indoeuropene care vin din stepele nord-pontice.

Din aceasta masa se a indoeuropenilor faceau parte:

  • Grecii
  • Ilirii
  • Traci si Geto-Dacii
  • Scitii.

Caracteristica general este trecerea de la matriarhat la patriarhat.

Culturi specifice:  Cotofeni; Cernavodaƒ; Fotesti.

 

EPOCA METALELOR

 

 

  1. Epoca bronzului (1.900-1.200 î. Hr.)

 

  • Bronzul se obtinea din combinarea aramei cu cositorul sau plumb.Unelte din bronz sunt: topoarele, seceri sau securi.
  • Armele: pumnale, sabii, sageti, vârfuri de lance si topoare de lupta.
    • : agricultura; pastoritul; torsul; tesutul; olaƒritul; prelucrare lemnului; a pieilor; comertul( schimburi de produse - trocul)
  •  Organizarea sociala. Ginta( bazata pe rudenie paterna). Familia stapâneste  un lot de paƒmânt obstesc , unele si vite.   Încep diferentele sociale. Apare aristrocratia.
  •  Viata spirituala. Se mentine cultul fecunditati  si cultul fertilitƒati dar este înlocuit cu cultul solar.  Se face în aceasta perioada trecere de la ritul inhumar la cel al incinerarii mortilor.
    • . Monteoru(Muntenia); Periam-Pecica-Banat si sudul Crisanei; Otomani(Crisana)
  1. Epoca fierului (1.200  -100 î. Hr.)

Periodizarea epocii fierului.

  • Hallstatt. (1200-500 î.Hr)
  • La Tene.(500 -100 î. Hr.).

Caracterizare generala.

  • Unelte confectionate din fier:  topoare, clesŸtii, ciocane.
  • Aparitia roatei olarului.
  • Aparitia monedei.
  •  Disparitia legaturilor gentilice si aparitia obstilor satesŸti.

Cultura specifica: cultura Basarabi.(Oltenia).

DACIA ŞI DACO-GEŢII

Daco-geţii fac parte din ramura nordică a traciilor nordici. Aceasta ramură a fost numită geţii de către grecii şi daci de către latini însă „sunt unul şi acelaşi popor şi vorbesc aceeaşi limbă”(Strabo).

Limba daciilor era un dialect al tracice şi face parte din limbiile indoeuropene. Cuvinte din limba dacică au rămas şi în vocabularul limbii române( prunc, copil, moş, varză, viezure; nume de râuri- Alutus, Samus, Pyretus, Maris).

Triburi geto-dacice:

  • appuli( zona Alba-Iulia)
  • carpii( Moldova centrală)
  • costobocii( Moldova de Nord şi Maramureşul)
  • crobyzii( Dobrogea)

Teritoriul geto-daciilor a corespuns în linii mari cu teritoriul de astăzi al ţării noastre(râurile Tisa, Nistru, Muntii Balcani si de Marea Neagra-acest teritoriu poarta denumirea de spatiul carpato-danubian-pontic).

 

Civilizaţia geto-dacică.

 

Aşezările dacice au denumiri:

  • cu terminaţia în dava: Argedava, Buridava, Sucidava, Piroboridava
  • fără terminaţie în dava: Sarmisegetuza, Apulum, Napoca.
  • aşezările erau fortificate cu valuri de pământ, palisade şi şanţuri.
  • Aşezări cu un sistem de fortificaţii prevăzute cu : ziduri groase de trei metr, şanţuri, valuri cu palisade şi cetăţi ce înconjoară capitala sacră- Sarmizegutusa, precum şi cele de Costeşti, Blidaru, Băniţa, Piatra Roşie.

În cimitirele  de la Zimnicea şi Murghiol s-a constat incinerarea morţiilor, cenuşa fiind depusă  într-o urnă.

 

Religia.

  • Credinţa în nemurie.
  • Cunoştiinţe în botanică, medicină, astronomie.

Artă

  • Tezarul de argint de la Lupu
  • Tezarul de vase de argint de la Sâncreieni,

 

Organizare societăti dacice.

Geto - daci era organizată în obşti săteşti, agricultura fiind ramura de bază a economiei.

Societatea dacică era stratificată în:

  • Preoţii
  • Tarabostes - nobilimea
  • Comatii - oameni liberi
  • Sclavi(minoritate) folosiţi la muncile casnice.

Statul dac era o monarhie cu caracter militare in care un rol important l-a avut clasa sacerdotal (preoţimea).

 

 

În afară de geto dacii mai pătrund şi alte populaţii:

  • Iliri( în Oltenia)
  • Sciţii( Transilvania)
  • Tracii sudici(Dobrogea)
  • Celţii(Transilvania)
  • Bastarni(Moldova).

Aceste  neamuri au fost asimilaţi de către geto-dacii.

 

Întemeirea coloniilor greceşti.

În secol al VII-lea î. Hr. are loc marea colonizare greacă. Aceştia întemeiază pe litoralul getic al Mării Negre(Pontus Euxinius) coloniile:

  • Histria
  • Tomis(Constanţa)
  • Callatis( Mangalia)

Coloniile s-au organizat în după modelul oraşelor din Grecia(polisuri) de la regimuri oligarhice la cele democratice.

Între grecii şi populaţia getică au exista legături economice şi politice. Geţii vor prelua şi imită mondele greceşti şi macedonene.

 

 

Relaţiile politico-militare dintre greci şi geţi.

  • În anul 339 î. Hr. coloniile greceşti se aliaza cu geţii împotriva lui Ateas, conducătorul sciţiilor.
  • 335 î. Hr. coloniile de pe litorarul Mării Negre cer protecţie geţiilor şi sciţiilor împotriva
  • 72-71 î. Hr. Histria, Tomis şi Callatis intră sub ocupaţia romană.

 

 

Istoria geto-dacilor.

 

  1. Prima ştire despre geto-dacii aparţine „părintelui istorie” Herodot care relatează despre expediţia lui Darius din 514 î. Hr.

Înainte de a sosi la Istru (Dunăre), primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii care se cred nemuritori. Căci tracii care stăpânesc părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria, şi se numesc Scirmiazi şi Naciipsei, se predaseră lui Darius fără nicio luptă ; iar geţii, hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai cinstiţi dintre Traci

  1. În 339 î. Hr, conflictul dintre alianţa geto-greacă împotriva regelui scit Ateas.

III.  Expediţia lui Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare la nord de Dunăre în anul 335 î. Hr.

  1. Conflictul dintre regele macedonean Lismachos şi Dromichaites, conducătorul unei uniuni de triburi get-dacice din Câmpia Munteană( sfârşitul secolului al IV-lea î. Hr.
  2. Alte căpetenii geto-dacice: Zalmogedikos, Rhemaxos (Dobrogea), Oroles, Rubobostes(Transilvania)
  3. Burebista(82-44 î. Hr.). Este  conducătorul unei uniuni de triburi cu centrul în Munţii Orăştie şi  capitala la Sarmizegetusa.

A fost sprijinit de către marele preot Deceneu şi aristrocraţie. Această uniune este favorizată de către pericolul extern cel celtic cât şi cel roman.

"Ajuns în  fruntea neamului sau care era istovit de războaie dese, getul Burebista s-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin si ascultare fata de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic si a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând sa fie temut chiar si de romani", astfel sintetizează Strabon din Amaseia, geograf si istoric grec.

 

Politica externă.

  • 60-59 î. Hr. respinge invazia celţilor din nord-vest;
  • 55 î.Hr. cucereşte litoralul pontic de la la Olbia(gurile Bugului) până la Appolonia(Bulgaria) şi stăpâneşte oraşele greceşti de la Pontul Euxin;

Teritoriul regatului lui Burebista se întindea:

  • În   nord-vest până în Slovacia.
  • În vest până la Dunărea mijlocie
  • În est până la gurile Bugului şi Marea Neagră;
  • În sud până la Munţii Balcani(Haemus);
  • În nord până la Carpaţii Păduroşii.

Burebista ajunge astfel "stăpânul ţinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunăre", devenind "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl numeşte o inscripţie de la Dionysopolis( Bulgaria).

În anul 48 î. Hr. intervine în războiul civil dintre Pompei şi Caesar. Burebista îi promite ajutor lui Pompei însă nu a ajuns deoarece acesta a fost învins de către C. I. Caesar.

   După asasinarea lui Caesar în anul 44 î. Hr., Burebista dispare în condiţii similare în acelaşi an.

Regatul lui Burebista nu dispare dar se menţine în Transilvania.

Se succed la tron:

  • Deceneu
  • Comosiscus
  • Coryllus- Scoriilo
  • Duras
  • Diurpaneus sau Decebal.

VII. Decebal (87-106).

Ultimul rege daca completează sistemul de fortificaţii din Munţii Orăştie, întăreşte cetatea de la Piatra Roşie şi o construieşte pe cea de la Blidaru.

Reorganizează  şi înzestrează  armata cu maşini de război.

Conflictele cu romani.

  1. Războaiele lui  Domiţian(81-96) împotriva dacilor.
  • Sub domnia lui Duras, dacii trec Dunărea şi pătrund în Moesia încercând să înlăture ameninţarea romană.
  • În iarna anului 85/86 împăratul Domiţian restabileşte ordinea în Moesia.
  • Anul 87 generalul roman Cornelius Fuscus pătrunde în Dacia;  este înfrânt şi moare în luptă.
  • În anul 88 generalul Tetius Iulianus înfrânge la Tapae(Porţiile de Fier ale Transilvanie) pe dacii.
  • În 89 se încheie o pace dintre Domiţian şi Decebal, favorabilă lui Decebal care este socotit client al Imperiului Român şi primeşte bani, meşteri şi instructori militari.
  1. Războaiele lui Marcus Ulpius Traian(98-117) împotriva dacilor.

Primul război(101-102).

  • Traian pătrunde în Dacia, înaintează prin Banat şi îi înfrânge pe daci la Tapae.
  • Decebal aliat cu roxolani şi bastarnii atacă garnizoanele romane din Dobrogea în iarna anului 101-102.
  • În primăvara anului 102 romanii reiau înaintarea spre Sarmizegtuza, pătrund în zona Munţiilor Orăştie şi cuceresc cetatea de la Costeşti.
  • În 102 se încheie o pace dintre Traian şi Decebal, umilitoare pentru dacii.

Al doilea război(105-106)

  • Romanii pătrund în Dacia prin trei puncte, unul fiind podul de la Drobeta. Zona centrală este atacată din mai multe direcţii iar cetatea de la Costeşti este din recucerită de către romanii.
  • Sarmizegtusa este asediată îndelung şi cucerită. Decebal se retrage în munţii şi se sinucide pentru a nu prins de către romanii.
  • Dacia este transformată în provincie romană de rang imperial.

DACIA ROMANĂ. ROMANIZAREA

         Romanizarea reprezintă un proces îndelungat, organizat şi susţinut de statul român, prin care populaţiile neromane au preluat şi asimilat limba latină, instituțiile, modul de viață, cultura şi tradiţiile romane.

Condiţiile inerente romanizării au fost:

  • un stadiu incipient de dezvoltare istorică a populaţie neromane;
  • cucerirea militară propriu-zisă;
  • existenţa unor contacte încă dinainte de cucerirea propriu-zisă.

Principalii agenţi ai romanizării au fost:

  • veteranii
  • coloniştii
  • administraţia
  • urbanizarea
  • religia
  • dreptul
  • învăţământul.

Populaţia dacică nu a fost  nimicită după ocuparea Daciei de către romani, ci a fost supusă şi a continuată să trăiască alături de romani.

Dovezii acestei continuităţi  sunt:

  • toponimia şi hidronimia dacica atestată sub dominaţia romană.
  • inscripțiile atesta prezenţa unor soldaţii daci în rândul legiunilor romane sau unităţi romane formate din daci.
  • aproape toate oraşele romane poartă vechile nume dacice - Apulum, Napoca.
  • Hadrian adaugă şi numele de Sarmisegetuza la Ulpia Traiana.

Dacia romană cuprinde Transilvania propriu-zisă(fără colţul de sud-est) Oltenia şi Banatul. Sud-estul Transilvaniei, câmpia munteană, Dobrogea şi sudul Moldovei au făcut parte din Moesia inferior.

Nu au fost ocupate de romani: Moldova(fără partea sudică), Maramureş şi Crişana.

Dacia romană

Împăratul Hadrian  a  împărţită  Dacia în:

  • Dacia Inferior(Oltenia şi colţul sudic al Transilvaniei) cu capitala la Drobeta
  • Dacia Superior( Banatul şi Transilvania) cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
  • Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca.

A doua împărțire în timpul lui Antoninus Pius:

  • Dacia Porolissensis
  • Dacia Apulensis
  • Dacia Malvensis.

Apărarea Daciei.

O legiune romană cuprindea  10 cohorte, 30 de manipule şi 60 de centurii. Numărul de soldaţi dintr-o legiune  era de 5000 de soldaţi.  Soldaţii erau numai cetăţeni romani.

Fiind o provincie de graniţă în Dacia au staţionat legiuiniile:

  • I Adiutrix- la Apulum,
  • XIII Gemina la Apulum,
  • V Macedonica  la Troemis şi apoi la Potaissa,
  • III Flavia Felix- la Singidum.

Garnizoanele romane(castre) erau dispuse pe graniţă cât şi în interiorul provinciei( Apulum, Potaissa, Porolissum, Tibiscum).

Viaţa economică şi socială.

- Ramura principală a economie era agricultura.

-  Creşterea animalelor se practica în întreaga provincie.

-  extragerea metalelor: aur la Alburns Maior( Roşia Montană), Ampelum (Zlatna); aramă la Micia; fier la Ghelar, Teliuc; sare şi piatră de construcţie.

-  dulgherit, zidărit, olărit, ţesutul postavului

-  reţea de drumuri făcea legătura între: Ledarta- Tibiscum- Ulpia Traiana Sarmisegetusa- Apulum- Napoca- Porolissum.

Oraşele din Dacia romană erau împărţite în:

  • Municipii: Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolisum. Muncipiul se caracterizeaza printr-un teritoriu propriu, autonomie juridică şi administrativă dar supusă autorităţii centrale romane.
  • Colonii: Ulpia Traiana, Napoca , Apulum, Drobeta.

Viaţa social  în  Dacia romană.

Nucleu clasei politice erau cives romani(cetăţeni romani), urmaţii de agricultori, meştesugari, mici negustori, sclavi.

Viaţa culturală.

  • Se răspândeşte limba şi scrierea latină.( peste 4000 de inscripţii latine)
  • Cultele romane: Jupiter, Diana şi Venus
  • Există şi fenomenul sincretismului care constă în contopirea unor divinităţi asemănătoare, de origine diferită
  • Este răspândit şi cultul cavalerilor danubieni, divinităţi de origine dacică.

Arta este reprezentată de temple, amfiteatre, băi publice(thermae),  villae.

Retragerea romanilor din Dacia.

Datorită migraţiilor goţilor împăratul Aurelian retrage administraţia şi trupele romane din Dacia între ani 271-275(secol al III-lea).

A rămas în Dacia o populaţie romanizată(daco-romani).

 

 

 

Cruciadele

În memoria noastră colectivă, hrănită cu literatură şi filme, cruciadele rămân una din marile epopei, cu multiple episoade, ale istoriei universale. Amintirea lor, metamorfozată în legendă, a rămas în vocabularul european cu sensul bine precizat de acţiune purtată în numele unui ideal comun împotriva unui duşman comun.
Despre cruciade s-a scris mult şi cu toate ca, după unii, nu mai este nimic de adăugat, se pare că este un subiect inepuizabil. Istoria cruciadelor a început să fie scrisa încă din secolul al XV-lea şi mai ales în secolul al XVII-lea: în 1611, Jacques Bongars (1554-1612) reuneşte principalele texte latine cu privire la acestea în ale sale Gesta Dei per Francos, iar Maimborug (1610-1686) publică Istoria generală a cruciadelor în 1682 în vreme ce, la mijlocul secolului, ediţia Corpusului istoricilor bizantini(numită şi Byzantine du Louvre) îi face cunoscuţi pe autorii grecii din vremea cruciadelor. Dacă până atunci cruciadele erau admirate, din secolul al XVIII-lea acestea sunt catalogate cu pasiune contrară de către Voltaire în Essai sur les moeurs (1756). Acesta le priveşte ca o serie de războaie patronate de Biserică pentru o cauză sau alta,cuprinzand şi o manifestare de fanatism. Primele istorii „moderne” ale cruciadelor, folosind deopotrivă izvoare latine, greceşti şi arabe, sunt datorate germanilor (Friedrich Wilken, Geschichte der Kreuzzüge nach morgenländischen und abendländischen Berichten în opt volume 1807-1832 şi Heinrich Karl Ludolf von Sybel, Geschichte des ersten Kreuzzuges, 1841). În Franţa, Istoria cruciadelor a lui J.F.Michaud(1829) este însoţită de Culegeri a istoricilor cruciadelor(1841-1906). La sfârşitul secolului al XIX-lea Societatea Orientului Latin publică numeroase cercetări critice întreprinse de şcolile germane şi franceză în Arhivele sale şi în Revista. Datorită acestor cercetări, secolul al XX-lea a putut da multe sinteze: cea lui R.Grousset (1934-1936) sau cea a lui S. Runciman(1951-1954) .

Istoriografia română nu a excelat prin preocupări speciale referitoare la cruciadele din secolele XI-XIII dar enumerăm printre ele lucrările lui Nicolae Iorga şi pe cele ale Florentinei Căzan.
Cuvântul „cruciadă” este rar şi tardiv: El nu apare în latina medievală înainte de mijlocul secolului al XIII-lea iar corespondentul său arab (hurub assalibyya = războiul pentru cruce) nu datează decât din perioada otomană. Într-adevăr, cruciadele au rămas pentru mulă vreme pentru orientali nişte războaie ca toate celelalte duse de franci. Aceştia, în primul rând pelerinii, se scoteau „ostaşii lui Hristos”, „însemnaţi cu semnul crucii”(cruce-signati). De aici s-a format mai târziu termenul de „cruciadă”. Textele medievale o desemnează cel mai adesea pe aceasta din urmă drept „călătorie către Ierusalim” iar în secolul al XIII-lea, în momentul în care mişcare devine mai regulată, apare sub nume de „trecere”(„mare”, „mică” sau „generală”). Ideea de pelerinaj rămâne predominată. În secolul al XIV-lea, atunci când Occidentul renunţă în fapt să recucerească Ierusalimul, cruciada poartă numele de „călătorie peste mări”. Deci, cruciada este un pelerinaj militar hotărât de papă care acordă participanţilor săi privilegii spirituale şi temporale şi le stabileşte drept obiectiv eliberarea Mormântului lui Hristos de la Ierusalim.
După cum se observă scopul principal al cruciaţilor este cel religie: oameni vor să calce pe pământul pe care a călcat Hristos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Iisus. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazaretul şi Ierusalimul devine ţinta pelerinajului.
Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa lui Muhammad, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate acestea, sunt reduşi la condiţia de dhimmi(oameni ai Cărţii): purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, jizya, îi autorizează să-şi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă cel pentru a ajunge la Sfântul Mormânt. În secolul al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi
La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţii să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat la Ramala de beduini. În 1078, turcii selgiucizi cuceresc Ierusalimul. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.
Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Hristos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte .
Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi au invadat peninsula Iberică: în secolul al IX-lea au cucerit Sicilia. Constantinopolul a fost asediat de către arabi de două ori( prima dată între 674-678 şi a doua oară între 717-718).

În acest sens momentele principale au fost : lupta de Reconquista din Spania în 1064, 1073,1088; aşa numita „epopee bizantină”, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, între 960-1030; acţiunile militare ale oraşelor italiene Pisa şi Genova pentru cucerirea Sardiniei arabe, în 1015; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei(1060-1092) după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe.
În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc(creştinare ungurilor), cucerirea Angliei(1066) apropie insula de continent. Creşterea demografică, lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea economiei monetare şi a schimburilor comerciale, începutul expansiunii italiene în Mediterana sunt unele din cauzele acestui „război sfânt”. În opinia unor istorici, cruciada a reprezentat un moment benefic anumitor pături profesionale. De pildă, ţăranii, care voiau să scape de „îngrădiri” şi care trăiau din greu pe micul lor petic de pământ au contribuit la amploare mişcării. Clasa cavaleriilor întreţinea cu mare greutate nişte urmaşi prea numeroşi, faţă de un pământ tot mai îmbucătăţit: legea primului născut, care nu mai lăsa celorlalţi fraţi altă alegere decât cale religioasă sau meseria armelor.
Însă în acel secol, existau teritorii întinse în Occident, care erau accesibile unora dintre ei. O călătorie până în Palestina costa destul de mult. Pentru seniori era costisitor, nu mai vorbim de ţărani. Contrar prejudecăţii curente, mulţii dintre ei s-au ruinat n cruciadă, trebuind să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. Ce i-a determinat pe toţii aceştia a fost devoţiunea. „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada a fost pentru, nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă, nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii.” Aşadar primii cruciaţi aveau o motivaţie de ordin spiritual.

În 1074, când turcii selgiucizii invadează Imperiul Binzantin şi Siria, masacrând populaţia, distrugând sau profanând biserici şi iau în sclavie mii de creştini, papa Grigore al VII-lea şi-a exprimat intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberare Ierusalimului, făcând apel la principii creştini. Zece ani mai târziu, papa Urban al II-lea la încheierea Concilului din Clermont (27 noiembrie 1095) rostea o predică în prezenţa unei mulţimii de clericii şi laici adunaţi pe un câmp, în afara oraşului. După ce aminteşte de nenorocirile creştinilor din Orient, papa îi roagă pe creştinii din Occident să pună capăt războaielor fratricide, să uite ura dintre ei, să se unească spre a lupta împotriva păgânilor şi a-i elibera pe fraţii lor din Orient. Fără a ascunde suferinţele ce-i aşteaptă pe pelerini în drumul lor, papa i-ar fi îndemnat la renunţare şi jertfă reluând cuvintele evanghelistului Matei(16,24): „ Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia cruce şi să mă urmeze.” La această chemare mulţimea entuziastă, la strigătul: „Facă-se voia Domnului”, ar fi hotărât curând, după episcopul de Puy, Adhemar de Monteil, numit legat şi căpetenie a expediţiei, „să-şi ia curcea”, şi ar fi făcut legământul de a porni către Ierusalim. Ca semn al acestui legământ, cei dintâi voluntari şi-au cusut între umeri o cruce de stofă, de unde şi denumirea lor de cruce signati.
Apelul de la Clermont a cunoscut o largă răspândire în mediile populare. În urma acestui apel se formează armate dar în afară de cele profesioniste apare şi una formata din ţărani, orăşeni sărăciţi, aventurieri, cerşetori si briganzi. Astfel apare „cruciada săracilor”. Primele cete pornite, în aprilie 1096, din nordul Franţei şi din Renania sub conducerea lui Petre Eremitul şi Gautier-cel-fară-de-Avere, ajung în câteva luni la Constantinopol . În drumul lor au jefuit şi decimat comunităţile evreieşti, în ciuda opoziţiei anumitor episcopi. Această cruciadă, fiind formata din grupuri, se diminuează în aşa fel încât după ce au fost trecuţi de bizantini pe teritoriul turcesc, au fost nimiciţi de către aceştia în octombrie aceluiasi an.
În Europa s-au format patru armate. La 15 august, Godefroi de Boilllon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (nobili din ţinuturile occitane) luaţi de Raimond de Saint Giles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontifical. Normanzi şi francezi, grupaţi sub comanda lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etienne de Blois, au coborât în sudul Italie; au traversat Adriatica în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemond de Tancred şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.
În total 30.000 de oameni reuniţi la Constantinopol în mai 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, tuturor li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai întâi Niceea, apoi Antiohia. În iunie1099 asediază Ierusalimul pe care îl cuceresc abia la 15 iulie. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând „până la genunchii cailor” . Legenda neagră a cruciaţilor sângeroşi se naşte şi este perpetuată până în zilele de azi. Se uită sau se omit din neştiinţă sau rea-voinţă unele amănunte. De exemplu: la 4 iunie 1098, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie o garnizoană creştină din fortăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru cu musulmanii dintr-un orăşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au masacrat pe turcii care apărau oraşul . Şi exemple de acest fel sunt multe. Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii.
După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin cu capitala la Ierusalim, condus de Godefroi de Bouillon. Sunt întemeiate alte state creştin: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli. Îndată după ce şi-au îndeplinit misiunea de a elibera Oraşul Sfânt, pelerinii, cavalerii, oamenii simpli se întorc în Europa. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident sunt întemeiate ordinele militare religioase: ordinul „Sfântului Ioan” sau Ospitalierilor(1133), ordinul Templierilor(1118) şi ordinul Teutonilor(1190). Iniţial, cele trei ordine au avut un caracter de asistenţă socială. În timp s-au transformat în ordine militare.
Formarea statelor latine în Orientul Apropiat produce un reviriment musulman. Djîhadul este organizat de către sultanul Persiei cu ajutorul califul din Bagdad, de care ţineau teoretic, sultanatele şi emiratele. În 1110 porneşte „războiul sfânt”, prin cucerirea Edessei. Cu toate încercările cruciaţilor, aceasta din urmă cade în mâna turcilor selgiucizii.(1144).
Vestea căderii Edessei a provocat căderea cea de-a două cruciadă, pe care Papa Eugen al II-lea, speriat de soarta regatului Ierusalimului, a început să predice datoria sacra a unui război în Orient. Ideologul cruciadei a fost Sfântul Bernard de Clarivaux, cel care i-a reformat pe călugării benedictini de la Citeaux.
În vara anului 1147 armata cruciaţilor germani, avându-l în frunte pe împăratul german Conrad al III-lea şi cea condusă de regele Franţei, Ludovic al VII-lea ajung la Constantinopol, de unde vor fi trecuţi în grabă de către împăratul binzantin. Cele două armate sunt înfrânte iar 1148 ambii monarhi se retrag din Palestina.
Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puţin erau pregătite armatele occidentale să susţină lupta. Cel care a fost „campionul” islamului a fost generalul de origine kurdă, Salah-al-Din, cunoscut sub numele de Saladin.                       Prin victoriile de la Marj Azun(1179) şi de la Hattin(1187) au dus la ocuparea Ierusalimului. Din fostele cuceriri cruciate au mai rămas Tyr, Tripol şi Antohia.
Vestea căderii Ierusalimului a provocat o vie emoţie în toată Europa. Se spune ca Papa Urban al III-lea a murit de supărare. Succesorul său, Papa Grigore al VIII-lea a proclamat o noua cruciadă dar după două luni moare. Sarcina de a organiza cruciada a revenit papei Clement al III-lea, care a reuşit să îi convingă pe regele Anglie, Richard Inimă de Leu şi pe regele Franţei Filip al II-lea, aflaţii într-un conflict, să se împace şi să conducă o nouă cruciadă. Li se alătură împăratul german Frederic I de Barbarossa, care porneşte la drum în frunte unei armatei de 20.000 de oameni.(cruciada regilor) În ciuda negocierilor prealabile, traversare Imperiului Binzantin provocă o ostilitate fără legătură cu incidentele stârnite de cruciadele anterioare: Frederic cucereşte Filipolis, Adrianopolul şi porneşte către Constantinopol. Sub presiunea armatei cruciate Isaac Anghelos este nevoit să asigure trecerea armatei în Asia. Anevoioasa traversare a Anatoliei era aproape încheiată după victoria repurtată asupra turcilor la Iconium(mai 1190) când Frederic s-a înecat trecând râul învolburat Cydnus(Cilicia).
Între timp, regii Franţei şi Angliei ajung, pe cale maritimă, cu mare greutate la Acra, pe care o cuceresc în 1191. Filip August se întoarce acasă, se pare că din motive personale. Astfel Richard rămâne singurul conducător al cruciadei. În ciuda victoriilor repurtate asupra lui Saladin la Arsuf (septembrie 1191) şi la Jaffa (august 1192), Inimă de Leu nu reuşeşte să cucerească Ierusalimul. La 2 septembrie 1192 se încheie un armistiţiu pe o perioadă de trei ani în care libertatea pelerinajului este garantată pentru creştinii care se duc la Ierusalim.
În 1202, papa Inocenţiu al III-lea lansează a patra cruciadă. De data aceasta este vizat Egiptul. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficent de numeroşi pentru a aduna suma convenită, veneţieni jefuiesc Zara, oraş creştin de pe costa Dalmatică. În aprilie 1204, Constantinopul este cucerit de aceşti cruciaţi şi jefuit timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă la cea rea.” Devastarea Constantinopolelui va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătate latină şi cea răsăriteană.
Mai au loc încă patru cruciade. Cea de a cincea (1217-1221) nu reuşeste decăt cucerirea Damiettei. A şasea (1128-1129) condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi Ierusalimului. În 1244 însă Oraşul Sfânt cade din nou în mâinile islamicilor. Cea de a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt cade prizonier după ce armata sa a fost nimicită de ciumă. El îşi capătă libertatea cu preţul unei răscumpărări şi a restituirii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunsia, se termină cu un dezastru, în timpul ei, Ludovic cel Sfânt moare. În 1291, cetate Saint-Jean-d'Acre este cucerită . Astfel, ultima cetate cruciată dispare iar istoria cruciadelor clasice se opreşte aici.
În timpul celor două secole ale cruciadelor, a avut loc şi o mişcare de masă neobişnuită pentru aceea vreme. Este aşa zisă „cruciadă a copiilor” în care un număr mare de tineri de diferite vârste credeau că vor cuceri Ierusalimul cu inocenţa lor. Finalul acestei aventuri a fost tragic. Marea majoritate au pierit de a lungul drumului, iar unii dintre ei au fost vânduţi ca sclavi, după ce au fost transportaţi pe mare de către corăbieri.
Spirtul cruciadelor nu s-a epuizat. În faţa turcilor otomani reînvie acest sentiment, dar nu pentru a elibera Palestina, ci defensiv. La 29 mai 1453 Constantinopolul cade sub loviturile lui Mahomed al II-lea Cuceritorul(1451-1481). În 1526 Soliman Magnificul(1520-1566) cucereşte Ungaria, iar trei ani mai târziu ajunge la Viena. Abia în 1571, prin bătălia navală de la Lepanto se opreşte ofensiva otomană şi definitiv în 1638 când aceştia asediază a doua oară Viena.
Efectul cruciadelor este imens. Cruciadele a ţinut încleştat Occidentul mai mult de 200 de ani iar consecinţele lor pe termen lung s-au manifestat până şi în vremea noastră. Au permis circulaţia rapidă a capitalurilor, desfiinţare tezaurelor bisericeşti, transferul lichidităţilor provenite din vânzarea bunurilor senioriale şi al multiplelor donaţii dirijate spre Ţara Sfântă. Piaţa produselor din Orient sau din Extremul Orient a fost considerabil lărgită: mirodeni, mătăsuri, stămburi, blănuri scumpe... Procedeele noi în arhitectură, subiectele de roman, poemele epice, prezente şi în iconografie, pot fi mai degrabă atribuite curentului cruciat decât răspândire busolei, a cifrelor arabe, a hărţilor marine sau a caisului.
Imaginea cruciadelor a beneficiat încă până în secolul al XX-lea de o imagine favorabilă. Astăzi, discursul este invers. Istoricii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. După cum se observă mai sus, cruciadele sunt o replică la avântul islamului. Or, expansiune mulsumană, care a fost una militară nu numai una religioasă, nu a fost făcută niciodată cu blândeţe. Privim aceste evenimente cu mentalitate omului secolului XXI, uitând că cruciadelor au fost fenomen specific unei epocii. Oameni din Europa Evului Mediu priveau cu alţi ochi ceea ce pentru noi pare „barbarism”. La oamenii din Evul Mediu mă refer nu numai la cei din Europa, ci şi la cei din Orientul Mijlociu, pentru că şi ei au făcut parte din el. Lumea islamică a acelui timp este o parte componentă a Evului Mediu, chiar dacă nu vor face faţă avântului celor de pe continentul european. Să nu uităm, marile descoperiri geografice au fost făcute în numele lui Christos.
Şi indiferent de opiniile unora, cruciadele au fost unul din cele mai mari momente, care au marcat pozitiv istoria civilizaţiilor.

Bibliografie
Florentina Căzan, Cruciadele, Editura Academiei Române, Bucureşti,1990
Mioara Cremene, Dicţionar al ordinelor cavalereşti, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1998
Robert Delort, Cruciadele, Editura Artemis, Bucureşti, 1999
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţie, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
Cecile Morrison, Cruciadele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998
Jean Sevillia, Corectitudinea istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
***Dicţionar de civilizaţie musulman㸠Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997